LEGENDA TUNELULUI
Între anii 1703-1711, în Transilvania au avut loc răscoala condusă de principele Francisc Rákóczi al II-lea.
Conform legendei, castelul Károlyi este legat printr-un tunel cu capela Sfânta Treime, care e la o distanță de 5 km de Carei. Se spune că acesta ar avea încă o ieșire la cetatea din Ardud.
Tunelul a fost construit de principele Rákóczi înainte de conflict pentru a putea scăpa de austrieci. Aceștia chiar au atacat castelul după ce contele Károly Sándor s-a alăturat răscoalei. În aceste împrejurări, principele a ajuns să locuiască o perioadă de timp în castel. Era estimat că adâncimea tunelului este de 8 metri, lățimea acestuia de doi metri și trebuia sa fie suficient de mare ca principele Rákóczi să circule călare… Și tocmai așa a scăpat. Însă ce nu știau austriecii era faptul că principele a pus potcoavele cailor invers, astfel că atunci când a ieșit de fapt, a lăsat inamicilor impresia că el a intrat în tunel.
PIVNIŢA LUI RÁKÓCZI
Pornind de la numele faimosului conducător Rákóczi Francisc, au apărut nenumărate legende asociate personalităţii sale, una dintre ele fiind cunoscută sub denumirea de „pivniţa lui Rákóczi”.
Conform celor spuse de Veres Pál, „Pivniţa lui Rákóczi este întunecată şi foarte lungă, are mai multe ramificaţii. Se cunosc trei intrări: la cetatea de la Ardud, lângă capela de pe Lyukashalom (partea dreaptă a şoselei Carei-Ghenci) şi a treia sub castelul din Carei. Pivniţa este făcută din cărămidă şi are o adâncime de 10 metri. La capătul pivniţei există un tunel cu intrarea zidită. Tunelul lega castelul din Carei cu cetatea Ardudului. Mai mulţi oameni au intrat în pivniţă şi au găsit o uşă în mijlocul ei ferecată cu 99 de lacăte. Când au deschis-o au intrat într-o sală mare de unde se ramificau mai multe coridoare. În această sală au fost găsite multe arme vechi. Pivniţa lui Rákóczi a fost construită de curuţi, la lucrări participând 12 unităţi, care s-au ascuns în pivniţă, iar cu ajutorul tunelelor au apărut prin surprindere, acolo, unde duşmanii nu se aşteptau, în acest fel câştigând multe lupte.
MISTERIOASA UȘĂ A TIMPULUI
Printre legende povestite etnografilor, prin anii ’50 ’60, ai secolului trecut se regăsește și relatarea următoare: un copil care se juca în curtea capelei cu o minge. Mingea s-a rostogolit înspre ușa deschisă a capelei, din curiozitate acesta a intrat, după care ușa s-a închis. Iar după șapte ani ușa s-a redeschis, copilul a reapărut, mai în vârstă cu tot atâția ani.
COMOARA ASCUNSĂ A NAZIȘTILOR
O altă legendă își are izvorul mult mai aproape de zilele noastre, și anume în cel de-al Doilea Război Mondial, când naziștii au ocupat castelul Károlyi.
Se spune că în perioada celui de-al doilea Război Mondial, înainte să fie eliberat orașul Carei, armata germană, mai ales ofițerii naziștii, au stat aici și au ascuns o comoară în pivniță. Nu în pivnița actuală, ci în „pivnița” din pivniță, unde se găseau încăperi secrete, zidite, loc în care fuseseră ascunse armele, documentele strategice și aurul acestora.
Unii oameni mai în vârstă, încă mai povestesc cum au intrat în castel, când erau copii și jucându-se, au apăsat din greșeală nasul leului sculptat pe șemineu și li s-a deschis o cale spre o ușă zidită, dincolo de care putea fi observat steagul cu zvastica, aurul și multe altele.
BLESTEMUL MIRESEI
În timpul răscoalei conduse de principele Francisc Rákóczi al II-lea, austriecii nu şi-au putut închipui cum apar neaşteptat curuţii, atunci au apelat la şiretlicuri. Au trimis un ofiţer chipeş la familia lui Rákóczi. Fata principelui, Vilma, s-a îndrăgostit de acest ofiţer şi a divulgat taina tatălui său, precizând momentele când tata vine acasă şi vizitează familia. După această trădare fata a avut remuşcări, a povestit totul lui Rákóczi dar deja au apărut soldaţii austrieci, în frunte cu ofiţerul, să-l aresteze pe principe. Rákóczi s-a ascuns după uşă, iar duşmanii când au deschis uşa nu l-au observat şi a reuşit să se ascundă în galerii. Această trădare a fetei l-a supărat foarte tare pe tată, care a blestemat-o ca până când va fi dezlegată de cineva n-are voie să se pieptene şi să se spele decât o dată pe an. Nu poate să se mărite până când nu şi-a cusut rochia de mireasă, dar numai şapte puncte poate face pe an, şi la fiecare punct acul îi înţepeneşte degetul. Numai când va fi gata rochia, atunci va fi dezlegată de acest blestem. Se presupune că la începutul secolului al XX-lea, în castel erau organizate ședințe de spiritism prin intermediul cărora participanții puteau intra în contact cu misterioasa mireasă.
SPIRITUL CONTESEI ETERNE
Așa cum e specific castelelor din întreaga lume și la castelul Károlyi s-au consemnat legende cu spirite și blesteme. Una dintre aceste legende ne aduce în prim plan fiica unui conte, care încă trăiește în subsolurile castelului după ce o vrăjitoare a blestemat-o cu secole în urmă. Este o poveste clasic cu prințese, numai că aici este vorba despre o contesă, iar aceasta nu are voie să iasă decât o singură dată la 7 ani, timp de 7 minute. Ea poate fi dezlegată de blestemul vrăjitoarei numai dacă este sărutată de 3 ori și urmată prin subsolurile castelului, care pe vremuri erau depozite de arme.
LEGENDA VRĂJITOARELOR
Vrăjitoarele sunt amintite în arhivele careiene, dintre care cea mai interesantă este cazul din 1730, în care o femeie vraci, pe nume „Tóth Borka este interogată și condamnată la moarte pe rug și arsă de vie în Carei”. În 1745, două femei numite Rekettye Pilla și Varga Anna „denunțate de semenele lor sunt supuse la torturile de rigoare și arse de vii în Carei.”
Conform acestor întâmplări, a rămas adânc întipărit în conștiința colectivă faptul că pe domeniul castelului au fost arse pe rug ultimele vrăjitoare din Europa de Est, undeva la mijlocul secolului XVIII.
BISERICA DIN MIJLOCUL PUSTIETĂȚII
Cu mulți ani în urmă, în jurul bisericii era un sat. Era cunoscut sub numele de “Chighie” sau “Kigye”, dar localitatea nici măcar nu mai există pe hartă. Se spune că, acum câteva sute de ani, doi localnici s-ar fi dus, cu căruțele la târg, în Carei, iar, la întoarcere, nu au mai găsit mare lucru. Satul ar fi fost înghițit, cu tot cu oameni și case. Tot ce ar mai fi rămas în picioare este biserica, o cruce și doi butuci de viță de vie. Ceea ce e interesant e faptul că zona e una de câmpie, fără dealuri, iar biserica se află pe o limbă de pământ ușor ridicată, față de nivelul solului din jur. Potrivit legendei, dâmbul ar fi o reminiscență a mișcării pământului, atunci când satul a dispărut fără urmă.
În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Marii, oamenii veneau aici, în pelerinaj. Și nu erau singurii. Veneau alături cu rude și vecini, dar locul era căutat de mii de oameni, din toate satele din jur. Lăsau aici bilețele cu rugăciuni, iar femeile mai în vârstă își mai amintesc că, după ușa de la intrare, erau agățate două cârje, așezate în formă de X, ca semn al faptului că aici și-ar fi găsit cineva vindecarea. Era considerată o biserică făcătoare de minuni, pentru că, în fiecare an, de Sfântă Mărie, la miezul nopții, ușa bisericii s-ar fi deschis singură, fără chei sau intervenția cuiva. După 24 de ore, tot singură s-ar fi închis. Iar miracolul era pentru oameni cu atât mai mare cu cât biserica este în mijlocul unui câmp și nu într-un sat locuit. Ani la rândul, obiceiul pelerinajului a fost păstrat cu sfințenie de localnici, dar în anii ’80, fenomenul s-a stins brusc.
Misterioasa Biserică poate fi văzută și azi între orașul Carei și comuna Petrești, la câteva sute de metri față de drumul european E671 care duce spre Oradea.