Istoric → Istoricul Municipiului Carei

istoric_careiMunicipiul Carei se află în partea de nord-vest a județului Satu Mare, într-o regiune de câmpie, la 35 km de reședința de județ. Satul Ianculești, colonizat începând cu 1920, este localitate componentă a orașului.

Numele orașului s-a format din nume de persoane (în 1262 într-un document, Karul apare ca nume de persoană), originea căruia trebuie căutată în numele păsării „karul-karvaly”, termen preluat din limba veche turcească. Pasărea care figurează si în stema familiei Károlyi a fost probabil totemul familiei. Deși între anii 1760-1926 este centrul comitatului Satu Mare, orașul cunoaște o slabă dezvoltare industrială, menținându-și caracterul agricol până în jurul anului 1960. În 1926 a fost atașat județului Sălaj, fiind centrul plasei Carei.

 După 1945, este centru de raion și face parte din regiunea Baia Mare, iar după 1968, cu ocazia reorganizării administrativ-teritoriale a țării, revine în județul Satu Mare. Până la cel de-al doilea război mondial, industria orașului era reprezentată de trei mori, fabrica de ulei „Ardealul” (pentru scurt timp și fabrică de săpun), fabrica de hârtie, trei fabrici de cărămidă, fabrica de unt, centrul de colectare și fermentare a tutunului și de câteva mici ateliere meșteșugărești (Holczman, Bandur).

Industrializarea orașului începe în anii 1960, treptat Careiul devenind un „oraș industrial”. În paralel cu industrializarea (fabrica de mașini și utilaje „Unio” cu 2500 de muncitori, fabrica de mobilă „Crasna”, fabrica de in și cânepă, fabrica de biscuiți, fabrica de conserve de legume, fabrica de lapte praf, fabrica de zahăr și câteva ateliere cooperatiste) se continuă construirea blocurilor în centrul orașului, în cartierele „Eliberării” și „Mihai Viteazul”.

Primele blocuri au fost construite la capătul străzii Căplenilor, constituindu-se treptat într-un cartier. Aspectul urbanistic al Careiului se conturează după marele incendiu din 6 mai 1887 (când au ars 250 de locuințe). Reconstruirea locuințelor și organizarea străzilor se fac după o lege adoptată de comitetul orașului. (Orașul a mai suferit mari pagube atât în urma cutremurului din 1834 cât și a incendiului din 1836). Orașul reprezintă un nod de cale ferată.

În anul 1871 a fost construită calea ferată Debrecen - Satu Mare, în 1887 cea dintre Carei - Zalău, iar în 1905 a fost redată circulației linia Carei - Mátészalka. Numele orașului „villa Karul” apare într-un document datat din 1320, dar întemeierea localității este anterioară acestei date. În 1335 „possessione Nogkorwl” apare într-un document în vecinătatea localităților Kaplonmonostura, Kozar, Bobald și Tubultheleke (ultimele trei sunt localități dispărute).

În secolul al XIV-lea localitatea era o așezare mică, cu câteva străduțe, casele țăranilor fiind făcute din chirpici și acoperite cu trestie, în jurul domeniului familiei Károlyi și al domeniului Vaday (al cărui nume îl păstrează și astăzi străduța „Vaday-köz”, strada Gheorghe Barițiu). Într-un document datat din anul 1389 sunt amintite trei străzi din localitate: Berueucha (strada Berveni), Bobaducha (strada Bobald) și Wyucha (strada Nouă).

În anul 1346 familia Károlyi obține privilegiul regal pentru organizarea târgului săptămânal (în fiecare sâmbătă), iar în 1387 Sigismund de Luxemburg emite un privilegiu, prin care acordă dreptul organizării „târgului de țară” în localitatea Carei. În urma privilegiilor orășelul se dezvoltă, crescând și numărul iobagilor. În anul 1410 localitatea era în întregime în proprietatea familiei Károlyi, proprietate confirmată în 1419 și de o danie regală.

În documente localitatea este numită „oppido”, iar în 1428 apare sub denumirea Nagykároly („Nogkorwl”). Noi privilegii regale asigură ținerea târgurilor săptămânale și anuale. În anul 1482 László Lancz Károlyi construiește o casă de piatră, în locul unde azi se găsește castelul. În secolele XVI-XVII localitatea și împrejurimile sunt cuprinse de un val puternic de distrugeri. Orașul și satele învecinate sunt atacate, jefuite, incendiate de către turci și Habsburgi.

După 1688 luptele dintre curuți și lobonți au periclitat bunurile și viața oamenilor. Dintr-o scrisoare a lui László Károlyi din 1670 reiese că orașul a fost jefuit și incendiat de trupele lui Gheorghe Rákóczi. În anul 1673 turcii din Oradea au asasinat 19 oameni, iar iobagii din Carei au fost siliți să plăteasca turcilor 900 de forinți anual. Orașul și împrejurimile au suferit cele mai mari pierderi în timpul răscoalei antihabsburgice, condusă de Francisc Rákóczi al II-lea.

Între anii 1703-1705 baronul Sándor Károlyi a suferit o pagubă de 40000 forinți, iar iobagii, de 5049 forinți. În oraș mai locuiau 25 de gospodari. La 28 aprilie 1711, la Moftin, curuții depun armele în fața imperialilor, iar generalul Sándor Károlyi semnează tratatul de pace la Satu Mare. În istoria orașului începe o nouă eră: colonizarea. În orașul abia locuit și în satele învecinate, unele pustii, contele Sándor Károlyi colonizează familii de șvabi. În 1712 sosesc în oraș primele familii, iar ultimele patruzeci și cinci ajung la Carei în anul 1774. Între anii 1712-1774 sunt așezate în oraș 466 familii de șvabi (în mare parte mici meșteșugari), din Germania (din localitațile Heggbach, Weingarten și Messkirch), formând două cartiere în oraș: cartierul Șvabilor și cartierul Meșteșugarilor.

Românii din așezarea Bobald populează trei străzi, formând cartierul Haiducilor (astăzi străzile Vasile Lucaciu, Haiducilor și Titulescu). În 1740 contele Sándor Károlyi colonizează evrei în apropierea castelului, unde se formează cartierul Evreilor (în anul 1847 sunt 1483 de evrei în oraș, majoritatea comercianți și meseriași). La sfârșitul secolului al XVIII-lea în oraș existau următoarele cartiere: cartierul Meșteșugarilor, al Șvabilor, al Haiducilor, al Străzii-Mari, al Orașului-Nou, al Evreilor și al Romilor, având magistraturi aparte pe cartiere (judele, notarul și un funcționar), iar romii un voievod.

Tot în secolul al XVIII-lea sunt amintiți și nobilii curiali, cum erau familiile Vaday și Tömpe, care aveau proprietăți în oraș. Familiile Csiszár, Fekete, Jasztrabszky, Irinyi, Luby, Mede, Szaploncai și Suhányi, erau nobili inscripționali, aflându-se sub jurisdicție nobiliară. Deși aveau un cartier agricol (marea majoritate erau iobagi și jeleri), se dezvoltă comerțul și meșteșugurile. În anul 1784 în oraș existau 370 meseriași, practicând 54 meserii uniți în bresle meșteșugărești. În anul 1727 își începe activitatea gimnaziul piariștilor (primul director fiind Gábor Bentsik, iar ultimul – în anul 1948 – Béla Kovács). În 1754 contele Ferenc Károlyi înființează în oraș prima tipografie a comitatului Sătmar, iar în anul 1765 se deschide prima farmacie a orașului (farmacia Jellinech).

Dintre evenimentele secolului al XVIII-lea consemnăm arderea pe rug, la Carei, a ultimelor vrăjitoare. În anul 1730 Borka Tóth din localitatea Sarollyán a fost condamnată la moarte și arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Pila Rekettye și Anna Varga din comuna Császló, au fost interogate și supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. În secolul al XIX-lea se continuă dezvoltarea și urbanizarea orașului.

După revoluția din 1848 orașul primește statut organizat, care intră în vigoare în anul 1876, când József Hegedűs devine cel dintâi primar al orașului. Sigilul și stema orașului datează din 1848, reîntărite în 1902 și 1907 de împăratul Franz Joseph al Austriei. În anii 1920 se constituie în oraș noi cartiere: cartierul Petrești, Tireamului, Căplenilor, se populează cătunul Galambos, TisztviselÅ‘-telep (str. Nicolae Iorga) cu locuințele funcționarilor din oraș. Până în secolul al XVI-lea populația orașului a fost maghiară, dar tabloul etnic se schimbă, în urma colonizărilor și a mișcării populației.

Astfel, în anul 1779 în domeniul „Károly MezÅ‘ Város” al contelui Antal Károlyi, compoziția etnică a populației se prezintă astfel: „Natio maghiar, rus, român, evreu, șvab, german. Gospodari cu locuință proprie 939, în cartierul Haiducilor 72, tot acolo jelerii 20, evreii au 32 de case. Suma 1063”. Numărul locuitorilor în ultimele două secole se prezintă astfel: în anul 1789 – 7.823 locuitori; 1820 – 11.055; 1830 – 11.284; 1870 – 12.754; 1880 – 12.523; 1890 – 13.475; 1900 – 15.382; 1910 – 16.078; 1930 – 16.042; 1956 – 16.780; 1966 – 19.042; 1971 – 21.061; 1992 – 26.363; 2002 – 23.260. Conform datelor ultimului recensământ din 2011, suprafața orașului este de 1116 ha cu 4341 de clădiri în care se află 9004 locuințe. Diferența o reprezintă cele 4663 de apartamente, care au fost construite între anii 1960-1999 în centrul orașului.

Numărul locuitorilor este de 21.112, cu următoarea componență etnică: 10.950 maghiari, 8.077 români, 479 germani, 462 romi. După religie, 7.502 sunt romano-catolici, 6.697 ortodocși, 4.121 reformați, 1.217 greco-catolici.